“Asa e felul ei”

Nu pot si n-am putut niciodata sa fiu draguta cu oamenii care imi displac. Nici draguta fizic, nici psihic.

Fizic nu pot. Involuntar mi se aseaza pe fata o strambatura groteasca atunci cand incerc sa adresez un cuvant unei persoane care ma enerveaza. Le-as smulge capul de pe umeri din simplul motiv ca le vad fata. Citesc oamenii, si ii citesc destul de bine. Cei ce mai mult se uita cu scarba decat privesc inspre ceva ma dezgusta. De aceea, cand sunt in preajma lor, am grija sa balmajesc atat de tare incat sa ma auda si sa se simta. Sa se care de urgenta.

Psihic n-am putut niciodata sa fiu draguta. Nu pot sa am ganduri senine fata de o creatura cu fata de om care se vrea mai mult decat este, sau mai mult decat ar putea fi. Poti fi o fetita botoxata sau un baietas plin de bani; sincer, comportamentul tau ramane acelasi indiferent de cat lip-gloss aplici sau de cati bani zac in portofelul tau. Banii nu fac diferenta intr-o societate cu principii.

Poate ca acea societate nu mai exista. Insa eu mi-am creat propria societate. Propriul meu cerc in care tind sa cred ca exista principii si valori ce nu se confunda nicidecum cu niste fite de cateva milioane. Da, sunt revoltata. Iar celor pe care nu ii plac nu o sa le gasesc niciodata scuze, pentru ca nu e inradacinat in principiile mele.

Aici, codul bunelor maniere cade. Dar strambatura groteasca de pe fata mea, niciodata.

Blogdolescenta, enervata.

Suntem oameni

Unii lucram, unii de-abia ne-am nascut. Altii ne asteptam in fiecare luna pensia si poate, un telefon de la nepoti sau fii. Altii fura, omoara, bat, apoi pasesc surazatori din casele lor luxoase ca si cum ar fi nou nascuti. Ei nu mai sunt oameni.

Unii citim, altii scriem, si scriem bine. Poate ca nimeni nu intelege ceea ce noi scriem, dar noi totusi scriem. Pentru noi si pentru cele cateva persoane carora le place sau le pasa. Inainte sa scoatem un cuvant pe gura, ne gandim de 2 ori. Cand e nevoie; cand nu, dam gandurile afara asa cum sunt, fie ca sunt cele mai injositoare ganduri transpuse in vorbe pe care nu le-am fi rostit vreodata. Unii facem ce simtim, insa suntem temperati. Altii nu facem ce simtim, insa incercam sa facem ca si cum am simti pentru a nu jigni sau supara pe cineva. In aceleasi situatii, altii sunt violenti, injura, scuipa, caci educatia primita pe strada nu i-a invatat sa foloseasca un limbaj articulat, corect, un limbaj uman. Ei nu mai sunt oameni.

Unii dintre noi se gandesc crancen la momentul aducerii pe lume a unui copil, pentru ca lumea in care traim nu permite dezvoltarea normala a unui copil; as putea spune chiar “dezvoltarea naturala”. Altii aduc copii pe lume, chinuindu-se sa le imprime cele mai bune idei in cap, in suflet si in actiuni. Unora le reuseste; altii sunt mai ghinionisti si cresc un copil cativa ani buni, pentru a realiza ca nu s-a lipit nimic de el, nici macar omenia. Era sa ii uit pe cei care toarna copii pe banda rulanta, fara sa aiba macar habar sa ii educe. Ei au uitat ca nu e suficient sa scoti din uter un copil, fara sa mai fie nevoie sa il ingrijesti. Ei nu mai sunt oameni.

Unele mame isi vad copiii impliniti, casatoriti, avand copii la randul lor, avand o viata si fiind oameni. Intr-un tarziu, alte mame isi plang copiii morti in accidente, morti prin sinucidere, morti prin supradoza, morti in cele mai barbare moduri posibile, cu topoare, furci, pusti de vanatoare. Si, chiar mai rau, isi plang copii care le ignora zilnic, lasandu-le stand langa telefon sau langa fereastra, asteptand. Ei nu mai sunt oameni.

Unii ne luptam pentru principiile noastre. Si ne vom lupta pana la moartea principiilor celorlalti sau pana la moartea celorlalti. Cu dintii, cu mainile, cu tot ce avem mai de pret, ne vom lupta. Pentru ca noi suntem oameni. Ei nu mai sunt oameni.

Ceilalti s-au obisnuit cu zgomotele. Lor le plac, lor le provoaca orgasme invalmaseala, urletele, rasetele, stridenta. Lor nu le pasa ca deranjeaza. Ei vor muri fara sa isi fi pus vreodata o intrebare filosofica sau existentiala. Noi vom trai plini de intrebari, insa vom muri satisfacuti, cu gandul ca ne-am zbatut sa le aflam raspunsurile.

Suntem oameni intr-o lume a primatelor. Noi suntem gresiti?

In astfel de zile…

incerc sa ma apropii si mai mult de mine. Incerc sa vad ce as vrea sa fac, ce as putea sa fac, ce ar fi nevoie sa fac. Ploaia te ajuta sa gandesti, sa iti aranjezi gandurile ca pe niste fisiere ordonate alfabetic.

Incerc, dar nu reusesc. In astfel de zile imi dau seama ca singura nu prea as avea rost. In astfel de zile, viata ma bate pe spate si imi spune: “Gata. Sunteti unul. V-ati intregit.” Si mi-e asa de drag ca e numai al meu, iar eu numai a lui. Desi nu l-am vazut de 6 ore, inima mi se sfasie in camera asta rece, proaspat ordonata. Ordinea nu inseamna neaparat liniste. Prefer sa fie o dezordine-monstru si sa fii aici, decat sa fie totul extrem de ordonat.

Ma duc sa imi fac o cafea, sa imi iau pastilele, sa fumez o tigara proasta. Poate deschid o carte, sa mai treaca timpul. N-am chef sa citesc. Vreau sa te vad, sa te rasfoiesc, sa te citesc pe tine.

De-abia astept sa ne mutam impreuna. Vreau sa te respir in fiecare zi si sa nu cunosc alt miros in afara de cel al nostru si al casei noastre. Te iubesc, omul meu!

P.S.: Maine mergem in parc, da? Si mancam budinca?

Blogdolescenta ce nu se va satura niciodata de tine.

Cica problema MAJORA a fetei din ziua de azi

Ce drag imi e cand toate damele deghizate si-o iau peste bot. Deja nu mai vorbim despre fete acum, sunt doamne in devenire si unele sunt chiar in regula. Dar altele… stiti si voi.

E rusinos pentru unele fete sa ajunga in astfel de stadii. Rusinos pentru cei din jur, care mai au inca o dara de principii in creierul ala de supraom cu pretentii. Ca pentru ele, de altfel, e ceva normal. E normal sa te frangi in zece pentru cateva minute de placere pe care si-o doreste creierul din clitorisul tau, si nu cel din cap. E normal sa urli in gura mare ca vrei asta, ca duci lipsa de asta, si in acelasi timp sa te plangi ca “nu poti avea relatii serioase”. Fata, ideea e urmatoarea:

-tu, sa zicem, fata dintr-o clasa sociala medie. Educatie buna, chiar foarte buna. Parintii te-au invatat bine, sa te mentii la un anumit standard, ca vor si ei o odrasla buna pe langa casa si o fiica de la care sa primeasca un ziar si o caciula de blana la batranete. Esti intr-o scoala cu renume, deci ar trebui sa ai aspiratii mari.

-ai un cerc dubios de prietene, care pana la urma sunt de aceeasi teapa cu tine. Va dati fete cuminti, dar cand se lasa seara, weekendul sau vacanta, iesiti toate din casa in cautarea EI. EA este ceea ce voua va trebuie ca sa uitati de alte probleme din jurul vostru: faptul ca “nu puteti avea relatii serioase”.

-crede-ma papusa, cand toata lumea te stie de gurista, nu vei putea sa ai o relatie serioasa. Eventual daca te muti in alt oras si incetezi sa mai atragi barbatii numai prin faptul ca spui in gura mare ca ai nevoie de EA. Sa stii ca se poate muri din sex. Si nu in timpul actului, ci din cauza faptului ca, avand prea multe acte la palmares, s-ar putea sa fii evitata si sa mori de singuratate. Sau de sifilis sau SIDA.

-cand ti se va decoji si tie cacatul de pe creier, si e posibil ca asta sa se intample cam tarziu, avand in vedere ca acum ai – cat? 16-17 ani – vei afla ca sexul nu sta la baza lucrurilor din viata. Da, poti obtine multe lucruri cu sex. Daca te pricepi asa de bine la asta, eu zic sa incepi sa taxezi curand. Ca din cate vad, nu prea vei putea sa obtii bani din alte lucruri. Mama si tata nu o sa iti dea papica in gurita si nici banuti in manuta. Poate in locul lor, un barbat iti va da altceva in gurita, dar tot bani in manuta.

-din cauza celor ca tine sunt si barbateii astia tineri asa cum sunt. Ca, PLM, vorba aia, nu mai gasesti fata cinstita pe lumea asta si de-aia vor sa bage milogul in traista. Astfel, lor li se coboara standardele si incep si ei sa fie categorisiti “niste curvari”, “afemeiati”, “neseriosi”, “nesimtiti”, “porci”.

Asa ca, printesa, gandeste-te ca vei avea de ales, daca gasesti un baiat calumea, intre acel baiat calumea si intre EA, cea de care ai tu nevoie pentru a te trezi dimineata ca nou nascuta. Daca gasesti un baiat calumea, stai locului si tu si clitorisul tau cautator de placeri. Baiatul ala calumea, daca esti desteapta si stii sa il tii langa tine fara sa ii arati vaginul, va avea grija de tine.

Daca nu alegi baiatul calumea si te vei multumi cu toti pularaii care te vor inghesui in toaletele barurilor pentru una scurta, nu mai spune ca “nu poti sa ai o relatie serioasa”. Ca, intr-un final, din cauza astora ca tine sunt si astia neseriosi. Accepta-ti soarta sau trage-ti un glont in cap.

Te pup, pisi.

Blogdolescenta, adolescentei de 17 ani.

Nu ma las de tine, niciodata.

Ah, si cat te iubesc! Si ce bine e cand nu stii cat de mult te iubesc! In felul asta voi avea toata viata la dispozitie ca sa ti-o demonstrez, si vreau, vreau, vreau sa fac asta… Ce bine imi e, ce bine ne e… Sunt drogata cu tine, dar nu vreau sa ma las. Viciul de a te vrea, de a te avea, de a te iubi imi da putere, ridica garduri in jurul meu pentru ca nimeni sa nu imi mai poata face rau, vreodata.

Cand suntem doar noi doi, sub cearseafuri, nimic nu mai conteaza. Suntem protejati de toate relele, nimic nu ne poate atinge cand ne tinem in brate sperand ca acea clipa sa nu treaca niciodata, sa nu vina niciodata zorii, sa nu ne intrerupa nimic niciodata, in veci. Tot ce avem clar, concret si palpabil este faptul ca suntem. Nimeni nu ne poate minti in legatura cu asta, pentru ca o stim amandoi prea bine.

Te ador cand faci pe copilul. Vreau sa am grija de tine, sa te protejez de rele, nu stiu… Sa te bag in buzunarul ala de la trench si sa te tin aproape de inima mea. Nu stiu, nu pot sa ma fac inteleasa, dar tu stii ce vreau sa zic. Ma balbai iar, am emotii, am fluturasi. In fiecare zi ma reindragostesc de tine.

Blogdolescenta cea mai fericita.

Šuŋgmánitu Tȟaŋka Ob’wačhi

Inside everyone is a frontier waiting to be discovered.

Locotenentul John Dunbar este decorat dupa ce ajuta o concentrare a armatei SUA sa elimine un numar relativ mic de inamici, dar printr-un gest curajos. Dupa aceasta, el alege sa plece la Fort Sedgwick. Ajungand acolo, descopera un loc parasit, de care are insa grija si il face sa arate respectabil. Acest fort fiind la granita, descopera nu tarziu ca in vecinatatea lui este un trib de indieni. Dupa primul contact cu indienii, Dunbar ii gaseste foarte diferiti fata de cum auzise ca ar fi, si, incet-incet, se imprieteneste cu ei.

Dupa ce ii ajuta in mai multe randuri, dupa caz, cu arme “care trag”, salvand un copil si o femeie de la moarte, ajunge sa petreaca mai mult timp cu ei decat ar fi crezut. Se indragosteste si se casatoreste, dupa obiceiurile indiene, cu o femeie alba, luata de indieni acum foarte mult timp si crescuta in societatea lor. Cand tribul decide sa se mute in locul de iernat, locotenentul isi aminteste ca isi uitase jurnalul cu toate consemnarile si toate povestile la fort si se intoarce sa il ia. Ajungand acolo, descopera armata SUA care il confunda cu un indian, il bate, il leaga in lanturi. El incearca sa le ofere dovezile din jurnal, dar observa ca acel jurnal este de negasit, la fel ca si ordinele ce il trimisesera in acel fort. Unul dintre americanii din acel grup armat ii gasise jurnalul si decisese, in bataie de joc, sa nu il mai returneze, desi nu stia sa citeasca si nu intelegea nimic din el.

Indienii, vazand ca “loo-ten-tant” nu se mai intoarce, vin dupa el, si, cu ajutorul pustilor pe care Dunbar le oferise acestora mai demult, opresc grupul american din drumul lor spre Fort Hayes, de unde Dunbar isi incepuse calatoria, si il salveaza pe acesta, luandu-l inapoi la locul de iernat. Ajuns acolo, el decide sa plece impreuna cu noua lui sotie pentru a-i proteja pe indieni de viitoarele atacuri lase ale americanilor. Filmul se incheie cu cei doi, imbracati in blanuri de bizon, calare pe cai, indreptandu-se spre o destinatie necunoscuta.

Filmul a castigat premiul Oscar pentru cel mai bun film in anul 1990. Desi este extrem de lung, mai exact dureaza aproximativ 4 ore, acesta nu plictiseste deloc, si arata dezvoltarea, avansarea psihologica, maturizarea completa a personajului principal.

Ne nastem oameni, dar crestem sa devenim americani.

Asta este una dintre concluziile pe care le-am tras vizionand acest film. Prostia, grandomania americana ce se poate observa pe tot parcursul filmului la toti oamenii din armata americana (excluzandu-l pe John Dunbar) arata nu numai faptul ca americanii au un spirit autoironic foarte dezvoltat, dar isi recunosc cu gura mare apucaturile taranesti, lase, si de oameni inculti. Cel ce gaseste jurnalul locotenentului (jurnal care continea date importante despre fort si despre indieni, despre viata intr-o solitudine crancena) ii ofera unui amic de-al sau ultima pagina scrisa pentru a se sterge la fund cu ea. Prostia si batjocura isi spune cuvantul. Faptul ca suntem crescuti intr-o societate mai buna decat a altora nu ne face mai inteligenti si nici mai importanti, pentru ca nu stim, tocmai, sa luam ce e mai bun din posibilitatile acelei societati. Ci doar devenim niste funduri lenese, dotate cu toate tehnicile, ce isi cara trupurile de viermi prin viata, fara sa invete nimic. Spun ca ne nastem oameni si devenim americani pentru ca americanii din acest film sunt foarte usor de identificat cu orice exemplar de homo sapiens din aceasta lume, in special din aceasta tara.

Americanii sunt cele mai joase specii din lantul trofic. Un cal si un lup dovedesc asta.

Inainte sa stabileasca o legatura mai puternica cu indienii, Dunbar isi petrece majoritatea timpului singur, la fort, scriind, facand curat, facand plimbari de recunoastere impreuna cu Cisco, calul lui. Dupa primele zile, lor li se alatura Two Socks, un lupusor cu care locotenentul se arata binevoitor, il hraneste, si ii castiga increderea intr-un final. Acest lup incepe sa il urmareasca peste tot, sa aiba grija de el, iar ochii lupului anuntau intotdeauna primejdia sau sosirea unori oameni straini. Chiar si cand armata SUA decide sa il duca pe Dunbar la Fort Hayes inapoi, pentru a fi spanzurat din cauza faptului ca e tradator, lupul il urmeaza necontenit, dar sfarseste ucis in bataia pustii americanilor, care il ucid nu fiindca ar fi reprezentat un pericol, ci dintr-o simpla si infantila distractie.

Fortul este pradat in una dintre primele seri de sedere de cativa indieni, care incearca sa ii fure calul locotenentului. Calul, fiind destept, zvacneste in alergare, punand la pamant un indian si reusind sa se intoarca inapoi la stapanul lui. Orice prost si-ar da seama si ar alatura aceste trei elemente: americani, animale, loialitate. Din pacate, loialitatea se arata cu preponderenta intr-un singur element. Stiti si voi care.

Americanii mint.

Din cauza povestilor pe care le auzise despre indieni, din cauza carora el era la acel fort, practic pentru a proteja granita de indieni, locotenentul ii trateaza cu suspiciune la inceput, dar niciodata nu devine violent in relatia cu ei. Se arata cald, primitor, dornic sa invete si sa intre in contact cu ei. Desi in primele zile, pentru indieni el nu este decat o piele-alba, cu timpul acestia si-l apropie si mai mult, punandu-i chiar un nume indian: Šuŋgmánitu Tȟaŋka Ob’wačhi – Cel Ce Danseaza cu Lupii.

As I heard my Sioux name called out over and over, I know who I really was.

Dunbar ii ajuta in vanatoarea de bizoni, intr-o lupta cu indienii Pawnee, salveaza un tanar indian de la moarte, iar pe femeia alba din trib o aduce inapoi acasa dupa ce o gaseste in preerie, la un pas de sinucidere din cauza mortii sotului ei. Dunbar isi da seama ca indienii nu sunt deloc cum ii povestisera americanii, ci, dimpotriva, sunt un popor cald, corect, pus mereu pe sotii si pe rasete, oameni dedicati, iubitori, ce traiau intr-o perfecta armonie pana sa ajunga altii sa se amestece in viata lor, vrand sa le ia pamanturile.

Filmul acesta lasa un gust amar; daca nu am avea acest gust amar dupa vizionarea filmului, ar insemna ca traim si noi, la randul nostru, intr-o armonie perfecta. Ceea ce nu e deloc adevarat. In finalul filmului, cand Dunbar decide sa plece pentru a-i scuti pe indieni de pericol, unul dintre indieni se urca pe o stanca, si il petrece pe locotenent, de acolo, urland numele lui indian pana acesta dispare din raza lui vizuala.

Dances With Wolves. I am Wind In His Hair. Do you see that I am your friend? Can you see that you will always be my friend?

Este un omagiu adus omeniei, nu omenirii. Omeniei care zace in fiecare dintre noi, omenie care, insa, dispare daca ne nastem intr-un popor agitat, las, batjocoritor, si daca principiile nu ne sunt inradacinate in suflet inca de mici.

De aceea, ajung din nou la o paralela cu Romania. Imi este imposibil sa nu fac aceasta paralela. Daca lumea ne-ar fi lasat in pace si nu ni s-ar fi dat impresia ca trebuie sa ne amestecam si noi, impreuna cu celelalte popoare(caci aici nu vorbim de tari) in aceasta ciorba europeana si universala, poate am fi fost si noi un fel de indieni cu principii, traind in armonie, cu granite pshice si nu doar fizicie bine definite, pe care le-am fi aparat pentru onoare, siguranta, si pentru urmarea traditiilor dintotdeauna.

Urasc ce a ajuns tara asta. De-aia mi-a placut atat de mult filmul. Din cauza americanilor suntem asa.

Vizionare placuta.

Blogdolescenta impresionata.

Patru, noua.

Erau perioade in care pretuiam noptile pierdute mai mult decat pretuiam viata. Mi se parea, aceasta viata, un film tragi-comic, ce oscileaza mereu intre liniste si zgomot, doua constante ce se repetau o data la cateva ore. Daca era bine sau rau, nu am stiut atunci nici macar pentru o secunda. Nu mi-a dat nimeni, niciodata, o palma prin care sa ma intrebe daca mi-era bine sau rau, daca vroiam sa schimb ceva sau nu, daca am nevoie de o mana sa ma ridice la mai bine sau sa ma impinga la mai rau.

In principal, regretele nu isi au rostul pentru mine. Le consider ca facand parte din micile invataturi ale vietii, micile taine pe care trebuie sa le invatam practic pentru a ni se impregna teoria adanc in creier. Insa acum regret un singur lucru: ca am fost buna cu multe persoane care nu au meritat.

Ce?!

Ca am fost buna. Punct.

Bunatatea din sufletul unui om e ca mancarea foarte buna: te infrupti din toata, in cantitati industriale, apoi ti se face greata, regurgitezi si renunti la acea mancare pentru ceva timp, realizand ca “nu e, de fapt, ce iti doreai”.

In mortii ma-tii, mori! Atunci ia rautate! De ea niciodata nu o sa te plictisesti, e doar o mancare neiesita din comun, dar te hranesti cu ea de foame, pentru ca iti trebuie, in doze mici in fiecare zi, nesatioase. Porci lacomi ce sunteti! Cu siguranta trebuia sa fiu mai rea; in cel mai bun caz oamenii ajungeau sa ma urasca si nu sa se descotoroseasca de mine atunci cand se plictiseau.

Spuneam mai devreme ca noptile pierdute mi se pareau mai importante decat viata. Si asta pentru ca nu aveam o viata. Asta pentru ca am realizat, si pentru ultima data in viata o repet, ca nimeni nu m-a facut sa traiesc, sa simt viata cum TU ai facut-o in ultimele patru luni de zile.

Da, am iubit, am plans, am urlat, mi-am luat palme peste fata si, ca o proasta, am intors obrazul de mii de ori. Si nu pentru ca as fi fost masochista, ci din teama de a nu ramane singura iar. Si iar. Si iar. Din nou. Ce ziceam? Din nou.

De-asta iti spun, omul meu cu nume de domnitor si de floare, ca cei ce au fost sunt morti pentru mine, si ca ceea ce tu imi dai mie in fiecare zi nu se compara cu ce mi-au dat ei toti la un loc, in toata perioada din viata pe care mi-am irosit-o fiind buna cu ei.

Asa ca, dragul meu, hai sa ne bucuram de noi. De viata. Trecutul a murit. Putem din cand in cand sa il mai vizitam la cimitir, sa dam un picior in piatra funerara, sa scuipam pe numele celor scrisi acolo fara sa ne pese ca ne priveste un dumnezeu, oricare ar fi el; dar niciodata nu vom plange pentru cei ingropati; nici tu pentru ele, nici eu pentru ei. Si, mai ales, sa vrem sa deshumam cadavreme chiar si prin discutii.

Si stii de ce? Pentru ca cei ce nu ne-au apreciat, cunoscut, citit si iubit la potentialul lor maxim, inseamna ca merita, din partea noastra, numai sutul si scuipatul de pe piatra. Si atat! Fara cuvinte, fara ganduri, doar batjocura.

Oare ceilalti numesc un astfel de comportament “egoism”? De ce? E doar bucuria fata de viata pe care o traiesc acum si pe care nu as da-o pe nici un Don Juan sau pe vreo noapte cu alcool intr-o pivnita ce miroase a spirt.

Si, da, tot romantica am ramas, spre surprinderea tuturor; da, asa voi fi mereu. Viata incepe cand iubesti cu adevarat, si se termina nu cand incetezi sa iubesti, ci cand unul dintre voi moare. Va incepe, insa, iarasi, foarte curand. Va veti intalni, cu siguranta, intr-o alta era, si dupa ce veti fi stat de vorba doua ore, vi se va parea ca va stiti de-o viata. Si chiar asa va fi, caci e viata pe care ati trait-o amandoi, cu siguranta, intr-o alta era.

Asa cum si noi, omul meu, stim asta. Noi ne-am iubit mereu, dar numai ca pe niste idealuri schitate in minte.

Mult inainte noua! Celorlalti de ce? Ei sunt deja morti…

Blogdolescenta TA, catre TINE, omul EI.

Thousands of years ago, cats were worshipped as gods. Cats have never forgotten this.

Azi noapte am visat ca imi invatam pisicul (din vis) sa faca pipi afara. Prin asta presupun ca demonstrez cat de mult imi doresc, atat in subconstient, cat si in constient, un pisic.

Cand nu ma auto-educ sau ma plictisesc de a ma auto-educa prin singurele mijloace decente ramase in ziua de azi, ma gandesc sa educ un gogoloi de par, pe care sa il ingras, sa il iubesc, sa il mangai, si care sa ma faca mai responsabila si mai constienta de timpul pe care il pierd uneori facand nimic.

Iubesc pisicile in ciuda faptului ca majoritatea lumii iubeste cainii. Sau uraste pisicile. Le cade parul, lasa par peste tot, sunt viclene, sirete, isi urmaresc interesul, “torc numai din interes”, zgarie cand sunt nervoase, fac urat cand sunt constranse sau cand nu le convine ceva. Ce ma enerveaza cel mai mult sunt oamenii care judeca pisicile fara sa fi avut vreodata una, sau fara ca macar sa se intereseze de niste lucruri elementare legate de pisici. Sau fara sa fi simtit o labuta de pisic ce toarce, plin de afectiune, pe pieptul tau, la prima ora din zi.

Dar sa lasam asta deoparte, ma intereseaza prea putin ceea ce cred oamenii despre imperfectiunile pisicilor. Sau despre lipsa lor de calitati.

“Of all God’s creatures, there is only one that cannot be made slave of the lash. That one is the cat. If man could be crossed with the cat it would improve the man, but it would deteriorate the cat.” – Mark Twain

Ca bine a spus Mark Twain! Pisicile sunt adaptabile, descurcarete, niste luptatori innascuti, ca sa zic asa “nascuti pregatiti”. Gogoloasele alea de par pe care le vedeti pe strada, pe langa scarile de bloc sau facand slalomuri printre masini, le vedeti acolo pentru ca nu sunt proaste. Daca ar avea cine sa le creasca, sa le ia in casa fara sa se gandeasca la cat sunt de puturoase, pun pariu ca si-ar arata dragostea pe care o tin ascunsa inauntrul lor. Vorbesc din proprie experienta. Am crescut din primele saptamani o pisica pe care am gasit-o pe strada, a mancat din mana mea, a dormit in patul meu, a facut baie in cadita mea de la dus, si care s-a cuibarit incet-incet intr-un locas bine pazit din inima mea. Uneori, cand o tineam afara, se aseza pe pervazul de la geamul de langa bucatarie, mieunand, dand cu labuta pe geam, cerand atentie. Pisicile nu sunt rele, sunt doar bune cu cine merita. Asa cum vreau sa cred ca sunt si eu. Asa ca, daca nu meriti bunatate, arunca in continuare cu prastia ta verbala apelative precum “rele”, ‘nesimtite” si fii convins ca atat pisicile, cat si oamenii nu te vor categorisi altfel decat asa cum meriti. Pisicile sunt doar buni judecatori, asa cum ar trebui sa fie un specimen de homo sapiens autentic. Ca traim noi in alta lume, asta e o discutie ce ar putea fi intinsa pe zeci de pagini. Probabil pe oameni ii deranjeaza faptul ca pisicile sunt fiinte independente, ce ar putea intr-un fel sau altul sa isi educe stapanul, pe cand la caini e exact invers. Pe un caine il poti avea, dar pe o pisica doar o hranesti.

Pisica mea, cea pe care am crescut-o, a murit. Omorata de un caine. De cainele meu. Sau care se vrea al meu.  De cainele tatalui meu. Probabil de aceea am o retinere fata de caini, momentan. Insa asta e legea firii.

In amintirea ei, vreau sa continui povestile pe care le-am avut cu pisicile. Vreau un motanel.

Blogdolescenta iubitoare de pisici.

Poate in alta viata, mai mult noroc.

M-am saturat de zgomotul din orasul asta care se vrea metropola, desi nu e decat un jeg pierdut in Campia Olteniei cu pretentii de oras european. M-am saturat de lucrarile care se fac la conducte, la drumuri, m-am saturat de claxoane, de fluieraturi, de injuraturi, de aglomeratie si de prostie mascata prin avutie.

Imi spun din nou ca m-am nascut intr-o perioada nefasta, mult prea tarziu, si ca locul meu nu e in Romania anilor 2000+, ci in cea a anilor ’40, ’50, cand s-au scris marile romane romanesti, cand erau numai trasuri si carute aruncate cu un scop anume pe un drum si nici o masina, cand in bodegile din orasele mari rasunau melodiile de odinioara si tango-uri rostite de voci cu accent frantuzesc, cand era liniste atunci cand ti-o doreai si nu trebuia sa recurgi la escapade in orasele sau statiuni izolate ca sa o obtii. La dracu’. As spune ca mi-e dor de anii aia cand ma jucam desculta in tarana din gradina si ma toropea caldura verii nu atat de poluata ca acum. Mi-e dor sa merg prin ploaie pana la scoala fara sa fie nevoie sa iau taxi, mi-e dor ca atunci cand intru in casa, iarna, sa ma invaluie o caldura placuta, mi-e dor sa ma bucur la cadourile de Craciun asa cum faceam odinioara, cand inca nu aveam de toate pe toate drumurile.

Cel mai trist lucru de pe lumea asta e ca nu avem dreptul sa ne alegem cand si unde sa ne nastem. Nu e de mirare ca generatia WoW, McDonalds si cea a trendurilor se scalda intr-o prostie si o incultura nemaipomenita. Pana la urma, toti isi merita soarta. Naomi, homosexuala/ul, a meritat sa fie tuns/a si batut/a. De ce? Pentru ca s-a nascut intr-o tara gresita. Daca se nastea pe undeva prin tarile vestice, scapa de bataie si probabil avea si anumite drepturi. Deci, fiecare isi merita intr-un fel sau altul soarta.

Fetele pe care le vedeti, violate, batute, s-au nascut gresit, intr-o societate in care barbaria si primitivismul inca nu au disparut, desi ne laudam cu totii ca facem parte din aceasta mare “familie” europeana, si ne scremem sa facem proiecte europene, sa facem rost de finantari si alte rahaturi, care, pana la urma, se fac doar de catre cei de sus, pentru cei de sus. Ma cam doare in cot de globalizarea asta. Rectific! Nu ma doare in cot, ci pur si simplu daca as avea talente de luptator ninja si in posesie o carabina cu multe incarcaturi, as pune la pamant cam tot ce ma deranjeaza in jurul meu.

Eu nu vreau o tara care sa semene cu restul celorlalte tari. Eu vreau o tara cu propria-i identitate, care sa isi pastreze linistea si caldura, cu care se identifica pana nu demult. De avut, avem. Insa numai ca nu stim sa exploatam, si ghici, luam numai ce e rau din toate lucrurile ce ne trec granita. De aici se exclud cartile. Ele sunt intr-o categorie izolata de bunuri straine care nu fac rau o data ce sunt deschise. Insa cert e ca nu prea le-a mai deschis nimeni in ultima vreme. Cunosc oameni care isi cumpara colectia cartilor de la “Adevarul” sau de la “Jurnalul National” numai pentru a le umple spatiile goale de pe rafturi, si pentru ca “dau bine”, sunt din piele, au culori frumoase, sunt noi etc.

HAI SA VA ZIC O CHESTIE! O CARTE NOUA, NEDESCHISA, SI NECITITA ESTE CA UN DIAMANT NESLEFUIT!

Sa va ia dracu cu comunismul vostru deghizat in democratie si in toata ciorba asta in care vrem sa ne regasim ingredientele. Nimic nu merita atentie atata timp cand nu ai de castigat din acel ceva.

Blogdolescenta din Romania, cu regrete.

Dor de munte

Ieri seara m-am intors din cea mai binefacatoare vacanta din viata mea. Acum acasa nu mai este acasa. Acum, acasa este muntele, camera cu paturile apropiate, cu dezordine, baia aburita, asternuturile patate de vopsea de par si balconul pe marginea caruia nu aveam voie sa ne sprijinim.

Avem cea mai frumoasa tara, nu numai din punct de vedere al peisajelor magnifice, ci si din punct de vedere al senzatiei pe care muntii ti-o ofera de fiecare data cand te afli in apropierea lor. Zgomotul din oraselele de munti nu se compara cu cel al unei urbe urate, manelizate, ahtiate de masini, caldura si tigani. Asta e zgomot dezorganizat, haotic, asurzitor. Acela e zgomot lin, unde vajaie frunzele, unde ploua linistit sau nervos, unde soarele mangaie tandru pamantul, fara insa sa-l pangareasca de tot.

Asemenea taramuri nu au cum sa nu te sensibilizeze, nu au cum sa nu te calmeze si sa iti incarce bateriile. Cand esti cu EL langa tine, cand, dupa o zi de umblat in soare pe munti are grija de tine, cand simplele certuri legate de timpul petrecut in baie simti ca va unesc si mai mult, nimic nu mai conteaza decat voi doi si apropierea dintre voi. In momentul in care te intorci acasa si vezi ca iti este imposibil sa adormi fara el langa tine, si nu mai au ce geamuri mari sa iti inunde camera cu soarele acela de munte, atunci realizezi ca orasul tau este cel mai urat oras in care ai fi putut sa locuiesti vreodata. Pentru ca e plin de tarani, de oameni necivilizati, de oameni bolnavi si supraponderali, transpirati, bronzati nesanatos la stranduri, orbiti de natura artificiala ce ii inconjoara.

Acum, imi vine sa urlu din rarunchi: VREAU ACASA!

Blogdolescenta cu dor de casa.