Pe zi ce trece, cand iesim pe strada, vedem din ce in ce mai multi tineri cu fire iesindu-le din urechi. Si ma refer strict la tineri, caci ei sunt cei care folosesc acest mijloc de a asculta muzica intr-o proportie foarte mare, mijloc pe care adultii nu prea il inteleg.
Pentru mine, firele alea conectate la un player pornit inseamna deconectare, inseamna izolarea mea in propria-mi persoana atunci cand merg pe strada, cand stau in banca sau cand sunt intr-un cerc in care chiar nu ma intereseaza cine sau despre ce se discuta. Iar cand impart acele fire cu cineva, inseamna ca intre noi exista o legatura stransa. Nu-mi impart firele cu oricine, cum nu-mi impart nici sufletul.
In astfel de momente cand te auto-transporti pe strada, muzica actioneaza ca un scut impotriva zgomotelor de aglomeratie urbana: claxoane, fluieraturi, motoare care paraie, muzici orientale ce vin din masini straine care au fost cumparate din bani nu tocmai curati, copii care urla, muncitori educati care striga dupa fete in loc sa paveze nenorocita de strada. Si de ce sa te enervezi din cauza atator zgomote cand poti, pur si simplu, sa apesi acel buton pe care e desenat un triunghi cu varful indreptat inspre est, si sa lasi muzica sa-ti faca drumul mai usor si mai placut?
Muzica ce vine din castile noastre e ca muzica ce vine din boxele aflate in masinile lor. Singura diferenta e ca noi o ascultam fara sa facem zgomot, fara sa ne dorim sa fim remarcati. Ea doar ne ajuta. Iar daca vezi un om cu fire din acelea in urechi, care zambeste in timp ce merge pe strada, sa stii ca nu e nebun. Fie asculta ceva ce ii place, fie e indragostit si se indreapta spre sufletul lui pereche.
Blogdolescenta muzicala.
